28 ianuarie 2020

S. Onofre

  Politica externă agresivă a președintelui turc Recep Tayyip Erdogan provoacă agitație în rândul comunității internaționale. Ajuns la putere în 2003, Erdogan a acționat, în primă fază, ca un reformator liberal care căuta să conducă Turcia în Europa. S-a dovedit un lup în blană de oaie, care a sărit din „trenul democrației” imediat după ce a reușit să elimine adversarii politici și militari care nu-i respectau opiniile religioase și aspirațiile de sultan al unui „Imperiu Neo-Otoman”.

 

În rugăciunile sale Erdogan și-a îndreptat privirea spre cer, însă în loc să-l vadă pe Allah l-a văzut pe „profetul” Putin care reconstruia ce mai rămăsese din URSS. 

 

Fiind convins că este stăpân, a eliminat obstacolele în calea sa unul după altul: protestele din parcul Gezi (Istanbul), scandalul de corupție, tentativa de lovitură de stat, în iunie 2018 a introdus o formă de guvernare prezidențială, care conferă șefului statului puteri foarte largi, creând un regim personalizat tendințelor sale de sultan. În prezent, Erdogan conduce dintr-un nou palat prezidențial cu 1.000 de camere, construit în 2014, iar visul său este aniversarea a 100 de ani de la înființarea Republicii Turce, în 2023, eveniment care ar trebui să marcheze începutul erei neo-otomane.

 

Deși după 16 ani la putere părea să rămână neclintit pe tronul său, în 2019, au început să apară schimbări care nu-i sunt tocmai favorabile.

 

Pe plan intern, Erdogan pierde teren în cadrul partidul său Dreptate și Justiție. Foști asociați prezidențiali, precum fostul premier Ahmet Davutoglu, fostul ministru de finanțe Ali Babakan și fostul președinte Abdullah Gul l-au părăsit pentru a-și crea propriile partide, care la alegerile următoare vor atrage o parte din electoratul conservator al AKP.

 

Pe plan extern, Turcia dă semne că poate lansa oricând o operație pentru „a-și proteja securitatea națională” fără a cere permisiunea nimănui. Acesta este dezideratul tipic politicii externe agresive și din ce în ce mai unilaterală urmată de Erdogan în ultimii ani. În octombrie 2019, a sfidat toți aliații occidentali trimițând trupe în nord-estul Siriei, contrar opoziției NATO, iar două luni mai târziu Erdogan se angajează să trimită trupe în Libia în pofida apelurilor ONU.

 

Dorința Turciei de a obține o influență cât mai mare în statele vecine nu este o noutate, dar dorința exaltată a obiectivelor sale a început să deranjeze atât SUA, cât și unele state europene și arabe, care atrag atenția asupra agresivității politicii externe turcești.

 

În același context, situația din regiunea estică a M.ării Mediterane devine din ce în ce mai tensionată. Divergențele greco - turce au ajuns la un nivel care pot fi asimilate conflictelor libiene și siriene. 

 

Proiectul coridorului de gaz EastMed, prospecțiunile întreprinse de Turcia în ZEE a Ciprului, ambițiile turcești de a deveni un hub energetic regional, situația insulelor cu potențial militar din regiunea Mării Egee și interesele economice și geostrategice din regiunea Mării Mediterane sunt subiecte care acutizează tensiunile dintre Grecia și Turcia, doi rivali istorici, dar și aliați în cadrul NATO.

 

Conflictul în stare latentă a escaladat imediat după ce Grecia, Cipru și Israel au semnat (2 ianuarie 2020) un acord interguvernamental privind construcția conductei de gaz off-shore EstMed. Turcia, stat care are pretenția de lider regional, a considerat că își pierde influența în estul Mării Mediterane, în special prin prisma proiectelor demarate cu Rusia în domeniul energetic (centrala nucleară Akkuyu și Turkish Stream). Astfel, proiectul EastMed, în care Grecia este parte cheie, a devenit un concurent periculos pentru Turcia, fluxuri energetice importante descoperite de Cipru, Israel și Egipt putând să afecteze ambițiile Ankarei de a deveni factor energetic central în zonă.

 

O altă situație tensionată în relațiile greco-turce, care dealtfel are legătură cu instituirea zonelor maritime ale platourilor continentale în regiunea Mării Mediterane, a constituit-o sprijinul acordat de Grecia mareșalului libian Khalifa Haftar, la conferința de la Berlin pentru Libia (19 ianuarie), în condițiile în care liderul libian este considerat un dușman declarat al lui Erdogan și al guvernului libian susținut de acesta.

 

Sintetizând, se poate spune că Erdogan consideră că Turcia trebuie să exploateze momentul istoric al prieteniei strânse cu Moscova prin manifestarea puterii într-o manieră specific imperialistă, similară celei adoptate de Putin. Iar apartenența Turciei la NATO nu face decât să complice situația, cu atât mai mult cu cât este tot mai clar pentru toată lumea că a devenit unul dintre instrumentele folosite de Rusia pentru destabilizarea NATO. 

 

 

 

Imagine cu caracter simbolic
Erdogan - sultanul islamist cu aspirații la un imperiu neo-otoman

Black Sea 

Military Activities Picture

https://psihologiepitesti.wordpress.com/

  1. ro

ANALIZE & SINTEZE