30 aprilie 2019

Sursa: Tarik Oğuzludailysabah.com

 Turcia a rămas unul dintre cei mai importanți membri ai NATO de la aderarea la Alianță în 1952. După ce și-a definit politicile externă, de apărare și de securitate pe baza aderării la NATO, odată cu sfârșitul războiului rece Turcia a început să adopte o perspectivă tot mai critică față de Alianță. Deși NATO continuă să își mențină importanța în gândirea politică externă și de securitate turcă, ar fi greșit să credem că acesta este la același nivel ca în timpul războiului rece.

 

Chiar dacă grupurile de elită din Turcia își mențin angajamentul față de NATO, există un scepticism în creștere privind Occidentul în general. Turcia a devenit relativ înstrăinată făță de Occident în ultimul deceniu. Gradul de divergență dintre politicile externă și de securitate a Turciei și cele din lumea occidentală a crescut.

 

După încheierea celui de-Al doilea război mondial, Turcia a vrut să adere la NATO în principal din perspectiva securității. Întrucât nu dispunea de mijloacele necesare pentru a face față amenințărilor venite din partea Uniunii Sovietice, Turcia a vrut să obțină ajutorul occidental prin aderarea la NATO. De la început, NATO a fost în primul rând o organizație de apărare colectivă pentru Turcia. Pe de altă parte, strategii americani au presupus că sarcina îndeplinirii strategiilor de restrângere și de descurajare ale NATO față de Uniunea Sovietică ar fi mult mai ușoară dacă Turcia ar adera la Alianță și ar împiedica pătrunderea sovietică în regiunile din estul Mediteranei și Orientul Mijlociu.

 

Un alt factor care a împins Turcia să își dorească aderarea la NATO a fost că aceasta ar constitui o piatră de hotar importantă în procesul de occidentalizare / europenizare / modernizare, vechi de zeci de ani. Datorită aderării la NATO, Turcia ar putea susține că, timp mai mulți ani, a fost un stat occidental / european.

 

În comparație cu alte organizații internaționale occidentale, s-a dovedit întotdeauna mult mai ușor pentru Turcia să ajute la legitimizarea identității sale occidentale / europene prin NATO, pentru că Alianța a fost, în principal, o organizație de apărare colectivă și a apreciat locația geografică și capacitățile militare ale Turciei mai mult decât caracteristicile sale interne.

 

În pofida crizei rachetelor cubaneze din 1962, crizei scrisorii președintelui Johnson din 1964, crizei  embargoului asupra armelor din 1975 și a sentimentelor antiamericane care se manifect din când în când în țară, NATO și-a păstrat o poziție privilegiată în gândirea de securitate a Turciei în timpul perioadei de război rece. Caracteristica cea mai distinctă a abordării Turciei față de Alianță în această perioadă a fost aceea că elitele turcești au apreciat riscul de a fi abandonate de NATO ca fiind mult mai mare decât riscurile ce decurg din obligativitatea de a respecta politicile Alianței.

 

Sfârșitul războiului rece

 

După încheierea războiului rece, atitudinea Turciei față de NATO a început să se schimbe. În ultimele două decenii s-a văzut că, în comparație cu vecinii săi, Turcia și-a îmbunătățit foarte mult capacitățile de manifestare a puterii. În același timp, Turcia a început să joace un rol mult mai activ în politica externă. De asemenea, odată cu epuizarea limitărilor stricte impuse de războiul rece, sistemul internațional a dobândit un caracter multipolar. Astfel de factori au determinat treptat depășirea definiției unidimensionale și centrate pe NATO a politicilor externe și de securitate ale Turciei. În timp ce sfârșitul războiului rece a redus amenințările ce decurgeau din existența Uniunii Sovietice și a influențat pozitiv relațiile turco-ruse, evoluțiile din Orientul Mijlociu, din Balcani și din Caucaz au început să devină mai importante în contextul securității Turciei. Deoarece capacitatea de manevrare a Turciei a crescut și capacitatea sa de a ajuta la modelarea evoluțiilor regionale a devenit mai puternică, a devenit treptat o necesitate ca Turcia să adopte diferite metode și instrumente în politica sa externă.

 

În timpul guvernărilor succesive ale Partidului Justiție și Dezvoltare (Partidul AK), Turcia a făcut mari eforturi pentru a-și îmbunătăți relațiile cu țările vecine, în special cu Rusia și Iranul, și a creat zone de pace și stabilitate în mediul său. Dacă Turcia ar fi continuat să urmeze o politică externă și de securitate orientată în principal către NATO, cel mai probabil nu ar fi reușit să își atingă obiectivele. Într-o perioadă de confruntare strategică crescândă dintre Occident, pe de o parte, și Rusia și Iran, pe de altă parte, Ankara nu pare să se simtă constrânsă de statutul său de membru NATO în relațiile cu Moscova și Teheranul.

 

Considerațiile bazate pe identitate, care au contribuit foarte mult la modelarea atitudinii Turciei față de NATO în anii războiului rece, au început să se schimbe odată cu apariția anilor 1990. Ideea comună împărtășită de toate guvernele turcești din ultimele două decenii este că identitatea națională a Turciei nu poate fi definită doar raportată la lumea occidentală. Această tendință a devenit tot mai puterică în ultimul deceniu, pe măsură ce guvernările succesive ale AK au întărit definirea Turciei ca țară centrală moștenitoare legală a Imperiului Otoman. Conducătorii turci au proiectat din ce în ce mai mult o viziune mondială asupra Turciei, în definirea intereselor și politicilor naționale.

 

Politica schimbătoare

 

Ca parte a noii sale identități naționale și a gândirii de politică externă, Turcia joacă un rol mai posesiv și mai modelator în procesul de transformare a NATO, prin care Turcia dorește mai degrabă să devină subiect și proprietar în cadrul Alianței, decât un simplu punct pe agenda de transformare a NATO. Turcia dorește să se asigure că politicile NATO nu îi pun în pericol relațiile cu vecinii săi și imaginea sa pozitivă în lumea islamică. Călcâiul lui Ahile pentru Turcia, în procesul de transformare al NATO, a fost să se simtă înconjurată de partenerii săi tradiționali din cadrul NATO și de vecinii săi de la est, sud și nord. De exemplu, în acord cu această poziție, Turcia a făcut mari eforturi pentru a nu depăși linia sensibilă dintre NATO și Rusia. Însă rolul de echilibrare al Turciei în această privință a devenit recent mai dificil decât oricând, deoarece Washingtonul manifestă o opoziție fermă față de planurile Ankarei de a cumpăra rachetele S-400 din Rusia, pentru a-și îmbunătăți capacitatea de apărare antiaeriană.

 

Din punctul Turciei de vedere, extinderea NATO spre Rusia și eforturile Alianței de a-și spori prezența militară în Marea Neagră nu ar trebui să ajungă la nivelul la care să-i facă pe ruși să se simtă amenințați. În caz contrar, Rusia ar fi determinată să își urmărească mai multe politici naționaliste și expansioniste, iar acest lucru ar putea, la rândul său, să conducă la redefinirea relațiilor turco-ruse pe baza rivalității și a ostilității.

 

Ca și alți aliați europeni, în special Germania și Franța, Turcia este de părere că preocupărilor Rusiei ar trebui să li se acorde mai multă prioritate în elaborarea politicilor NATO privind extinderea, desfășurarea militară în Europa de Est și sistemul de apărare antirachetă. În ciuda faptului că Turcia a sprijinit ultimele eforturi depuse de NATO pentru a-și consolida inițiativele și capacitățile de reasigurare și descurajare în Europa de Est, ca urmare a intervenției rusești din Ucraina, nu este greșit să afirmăm că Turcia a manifestat mare prudență în această privință.

 

O altă caracteristică a atitudinii schimbătoare a Turciei față de NATO este că, deși a adoptat o poziție critică în procesul de transformare al NATO, Turcia a acordat cea mai mare grijă să nu respingă nicio decizie particulară luată de ceilalți aliați. Cel mai bun exemplu al acestei atitudini a avut loc cu ocazia operației militare a NATO din Libia. Turcia sa opus inițial intervenției NATO în Libia. Turcia a fost extrem de sensibilă în legătură cu posibilitatea acestei operații a NATO, care a provocat pierderi umane grave în Libia și a afectat negativ imaginea Turciei în lumea islamică. Cu toate acestea, odată ce aliații și-au rezolvat dezacordurile și au decis că NATO ar trebui să-și asume responsabilitatea operațională, Turcia a devenit parte a acestui consens. Cu toate acestea, Turcia a jucat un rol important în stabilirea limitelor și mandatului operațional al operației care urmează să fie efectuată în Libia.

 

Abordarea Turciei

 

Turcia dorește, de asemenea, să joace un rol activ în eforturile NATO de a ajunge în Orientul Mijlociu, în Marea Mediterană și în regiunile din Golful Persic. Turcia a sprijinit în mod activ dialogul mediteranean al NATO și inițiativele de cooperare de la Istanbul (ICI). Turcia a sprijinit eforturile NATO de a dezvolta o cooperare durabilă în domeniul securității cu țările din aceste regiuni și de a-și proiecta valorile.

 

Noua atitudine a Turciei față de NATO este acum din ce în ce mai mult rezultatul calculelor bazate  pe interes decât pe considerente legate de identitate. Astfel că riscul ca Turcia să fie prinsă în politicile NATO a devenit mai important pentru decidenții turci decât cel ca Turcia să rămână abandonată în afara Alianței. Dependența Turciei de NATO în ceea ce privește securitatea și identitatea a scăzut, iar acum Turcia se manifestă mult mai reținut față de Alianță.

 

Alianța rămâne importantă

 

Deși dependența Turciei de NATO este în scădere și Alianța își pierde poziția privilegiată deținută odată în ochii turcilor, Turcia încă acordă importanță NATO. Spectrul tot mai mare de dezintegrare teritorială din Irak și Siria, transformarea Orientului Mijlociu într-un mediu anarchic care nu poate fi guvernat în mod hobbesian (nt. cointeresat), ca urmare a retragerii militare americane și a noii dinamici a mișcării kurde din regiune, par să fi generat recent puternice sentimente de insecuritate în rândul turcilor. Apartenența la NATO este încă importantă, dat fiind că războiul intern aflat în desfășurare în Siria riscă să pună în pericol securitatea teritorială a Turciei.

 

Apartenența la NATO este încă cea mai importantă dovadă a locului Turciei în comunitatea internațională occidentală. Retragerea din NATO sau adoptarea unei atitudini obstrucționiste în interiorul alianței ar putea crea suspiciuni serioase cu privire la intențiile și interesele politicii externe a Turciei. Această situație va afecta negativ relațiile Turciei cu actorii occidentali. NATO este încă importantă pentru Turcia, totuși identitatea și interesele în schimbare ale Turciei vor continua să îi determine pe factorii de decizie din Turcia să adopte în anii următori mai multe decizii care nu concordă întocmai cu interesele Alianței.

Imagine cu caracter simbolic
Imaginea NATO în ochii Turciei

Black Sea 

Military Activities Picture

https://psihologiepitesti.wordpress.com/

  1. ro

ANALIZE & SINTEZE