11 decembrie 2018

Sorin Onofre, Cătălin Costea / BSMAP

  Indiferent de modul cum va evolua conflictul dintre Rusia și Ucraina, în regiunea Mării Negre, este imposibil ca Turcia să nu fie implicată.

  Considerentele geostrategice, dar și o serie de aspecte cu rădăcini istorice care încă mai caracterizează statele moderne foste imperii, împiedică Turcia să rămână în afara acestui tot mai posibil conflict.

  De departe avantajul, dar și problema, Turciei sunt date de controlul total pe care îl deține asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, control guvernat de un acord privind reglementarea tranzitului navelor militare interpretabil datorită vechimii de peste 80 de ani (Convenția de la Montreux, 1936).

  Platformele navale de luptă au evoluat inimaginabil pentru momentul la care Nicolae Titulescu și omologii săi din alte zece state semnau Convenția, la Montreux. Nave cu tonaj scăzut, în special vedete, corvete sau fregate, purtătoare de rachete, au acum fiecare o putere de foc mult mai mare decât cel mai înzestrat distrugător al anilor ’30. “Litera” Convenției nu mai poate acoperi noua tehnologie de luptă, iar aplicarea acestui acord între părți se mai poate face doar în “spiritul” său.

  Există, în istoria strâmtorilor turcești, situații în care Rusia a criticat Turcia că a permis trecerea în Marea Neagră a unor nave purtătoare de rachete, în special a celor care aveau la bord sisteme AEGIS, dar și cazuri în care, în perioada sovietică, Rusia a încercat permanentizarea prezenței unei nave de luptă în strâmtori, forțând reglementările Convenției și, conform considerațiilor din anii ’50, determinând astfel aderarea Turciei la NATO.

  Prin urmare un rol foarte important privind accesul în Marea Neagă îl are gestionarul strâmtorilor, Turcia, care poate permite sau bloca trecerea unor nave de luptă după cum apreciează că acestea se încadrează sau nu în prevederile Convenției.

  Referindu-ne strict la aspectul militar, în eventualitatea unui confict ruso-ucrainean cu centrul de acțiune în zona maritimă sau de litoral, rolul celor două strâmtori este incontestabil, iar acesta crește pe măsură ce NATO, sau doar SUA, vor intenționa să sprijine acțiunile militare ucrainene cu mijloace navale de luptă puternice. Un conflict cu Rusia într-o astfel de zonă, fără o componentă navală solidă, este o cauză pierdută încă din faza de planificare. Liderii militari ai NATO și SUA știu asta și, poate mai bine decât ei, o știu cei ucraineni.

  Până acum, prinsă tot mai mult în jocul propriilor interese, Turcia a reușit cu artă diplomatică onorarea angajamentelor asumate față de NATO, dar și revigorarea relațiilor cu Rusia. Dacă cele două direcții strategice de parteneriat, cu  SUA și Rusia, sunt eminamente antagoniste și se vor menține așa pe termen scurt și mediu, singura variabilă este poziția oscilatorie a Turciei.

  Până la tentativa puciului din 2016 relațiile cu SUA erau mult mai strânse, în timp ce cu Rusia acestea atingeau maximul de deteriorare (în urma doborârii avionului de bombardament Su-24M în Siria). După etapa Fethullah Gulen, situația s-a schimbat radical. Ankara a devenit extrem de ostilă în relația cu Washingtonul și s-a apropiat semnificativ de Moscova.

  La o privire succintă se observă că, în pofida recunoscutului pragmatism american, relațiile turco-ruse sunt mult mai centrate pe utilitatea practică decât cele turco-americane. Capetele axei Ankara – Moscova, deși adunate nu dau “love”, funcționează destul de bine pe dosare conținând probleme strict delimitate. Acolo unde colaborarea este un “win-win” clar (cazul achiziționării de către Turcia a sistemelor rusești S-400, sau finalizarea gazoductului TurkStream/Turkish Stream), se continuă dosarul, unde nu, fie se acceptă câștigul unilateral, ca element de negociere ulterioară (cazul acordării autocefaliei Bisericii Ucrainei de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului), fie dosarul se amână până la apariția unui context favorabil ambelor părți (vezi problema tătarilor din Crimeea, sau campania militară din Siria, unde Turcia nu îl sprijină pe Bashar al-Assad şi nici independenţa kurzilor).

  Deși o astfel de relație cu Rusia, bine așezată, nu ar trebui să dea bătăi de cap Ankarei, apariția unui confict armat ruso-occidental via Ucraina obligă Turcia să își amortizeze oscilațiile de parteneriat și să trateze problemele de securitate în Marea Neagră, cu precădere cele militare, din perspectiva unui stat membru NATO.

 O primă încercare, într-un astfel de context, va fi cererea legată de accesul navelor de luptă ale NATO și SUA, prin strâmtorile turcești, spre Marea Neagră. Prinsă între Alianță și Moscova, Turcia va acționa probabil cu dualitatea exersată în ultimii ani. Având posibilitatea să își manifeste subiectivismul în interpretarea prevederilor Convenției de la Montreux, Turcia va fi atentă să își nemulțumească fiecare partener cât mai puțin, conștientă fiind că orice sprijin într-o direcție reprezintă un act ostil de partea cealaltă.

  Depinde de Alianță și de Rusia dacă pun suficientă presiune, de o parte sau alta, pentu a determina Turcia să se manifeste tranșant într-o anumită direcție. Oricum, cu abilitatea cunoscută, Ankara a făcut deja primul pas în afișarea unei poziții intermediare, oferindu-se să medieze conflictul ruso-ucrainean imediat ce incidentul din Kerci a dat semne de escaladare.

  Nu există, așadar, niciun dubiu privind implicarea Turciei în cazul unui război în nordul Mării Negre, și nu există decât un singur răspuns la întrebările de partea cui va fi Ankara și cum va acționa. Turcia va fi doar de partea ei, iar pentru asta va trata separat fiecare moment în care îi va fi pusă la încercare “loialitatea” față de una din părți, luând punctual decizia care servește cel mai bine propriului interes.

Imagine cu caracter simbolic
Turcia prinsă la strâmtoare între Occident și Rusia

Black Sea 

Military Activities Picture

  1. ro

ANALIZE & SINTEZE